RECENZIE: Tudor Gheorghe a reînviat acordurile celor mai frumoase piese interbelice, în concertul „Adio, doamnă!” (FOTO)

Seara de joi, 26 noiembrie 2015, ni l-a adus din nou la Sala Palatului din Bucureşti pe Tudor Gheorghe, unul dintre puţinii artişti români autentici care încă mai continuă să-şi încânte audienţa cu versuri de o poeticitate fermecătoare şi cu acorduri pure, nealterate de trecerea vremii sau de schimbările survenite de-a lungul timpului în lumea muzicii.

Aceasta a fost a doua reprezentaţie a artistului la Sala Palatului în cadrul concertului „Adio, doamnă!”, prima desfăşurându-se cu casa închisă pe data de 3 noiembrie.

Deşi muzica actuală pare să urmeze un trend descendent, refuzând aproape orice legatură cu ceea ce înseamnă cultură şi identitate naţională, Tudor Gheorghe a ales întotdeauna să rămână fidel originilor şi principiilor româneşti veritabile. Acest lucru a putut fi remarcat şi la concertul susţinut joi, menit să aducă publicului şlagărele unor artiști precum Jean Moscopol şi Zavaidoc, aceşti „cavaleri ai felinarelor târzii”, aşa cum au fost ei numiţi tot într-un concert susţinut de marele maestru Tudor Gheorghe.

Acompaniat de câţiva instrumentişti extrem de talentaţi, pe care artistul i-a numit „tehnocraţi”,aluzie la perioada de tranziţie cu care se confruntă scena politică românească, aflaţi sub bagheta „prim-ministrului” Marius Hristescu, Tudor Gheorghe le-a adus în dar celor care au ales să-i fie alături la concert, o selecţie desăvârşită de piese care au conturat atmosfera de poveste în perioada Bucureştiului interbelic.

Concertul „Adio, doamnă!” a însemnat un elogiu adus folclorului şi românismului pur, valorilor româneşti care au pus bazele unei culturi deosebite, dar pe care capitalismul a ruinat-o aproape complet, anulându-i indentitatea pe zi ce trece.

Tudor Gheorghe, marele iubitor de folclor, ne-a prezentat tabloul unic al anilor ’20-’30, cand în „Micul Paris” se întâlneau rafinamentul şi eleganţa covârşitoare a „boierimii”, anume a doamnelor îmbrăcate în rochii fine şi atrăgătoare, însoţite de domni la fel de eleganţi şi şarmanţi, având haina aruncată neglijent pe umăr, cu oamenii din clasa de mijloc a Capitalei. Primii frecventau cele mai scumpe localuri şi se plimbau cu trăsurile pe Calea Victoriei, iar cei din urmă preferau să se refugieze în cârciumile mărginaşe în care Zavaidoc cânta cu pasiune.

Tudor Gheorghe a cântat piese de o frumuseţe aparte, care ne-au făcut să păşim într-o lume cunoscută de mulţi dintre noi doar din cărţile de literatură. Doar cei mai în vârstă dintre spectatori păreau să-şi rememoreze cu adevărat voluptatea tinereţii apuse, ascultând piese ca „Femeia, eterna poveste”, „Trurli, Trurli”, „Zaraza”, „Dacă ea nu mă iubeşte”, „Te-aştept diseară-n Cişmigiu”, „Dă-mi guriţa s-o sarut” sau „Mână, birjar”.

Concertul susţinut de Tudor Gheorghe ne-a îmbătat cu parfumul acelor vremuri, în care delicateţea, fineţea gustului şi respectul între oameni erau la rang înalt. Fin observator al societăţii şi folosindu-se de calitătile sale de actor, Tudor Gheorghe nu se dă nicicând în lături de la a denunţa comportamente nocive, care tind să anuleze orice valori. Nu o face însă din mândrie şi întotdeauna îi poţi simţi sinceritatea care-i licăreşte în privire. Din dragoste pentru semenii săi, se străduieşte să-şi educe publicul, pentru ca acesta să nu devină sclav al normelor dictate de societatea actuală şi de politicieni.

În acest scop, artistul a recitat un poem scris de Tudor Arghezi despre capitala Bucureşti, o critică dură la adresa acestui oraş care înghite tot ce înseamnă bun-simţ, adevăr şi demnitate, făcând sa prevaleze minciuna, făţărnicia şi neruşinarea. Un poem care pare astăzi mai actual ca niciodată, prin descrierea acidă a cutumelor oamenilor absorbiţi în vâltoarea metropolei, „oraş al încercării şi al neputinţii, insulă de liliac şi de mătrăgună, balta stătătoare a purulenţei”.

La sfârşit, maestrul şi-a luat rămas-bun de la publicul său, rugându-şi blând spectatorii să reziste tentaţiei de a da drumul la televizor când vor ajunge acasă, pentru a păstra intacte sentimentele atât de speciale trezite de cele două ore de concert. A fost un spectacol savuros, în care Tudor Gheorghe a demonstrat încă o dată puterea de sfidare a timpului graţie spiritului său încă tânăr şi la fel de pătimaş.