Seara de 1 noiembrie 2011 a adus, la Hard Rock Cafe, jazz, funk, blues, swing, jazz-rock, electronic, R&B – într-un cuvânt jazz fusion-ul renumitului grup Victor Bailey. Maestrul basului şi-a demonstrat îndemânarea dar şi mai important, puterea de a ajunge la public prin muzică adevărată, puternică.

Cei care s-au aşteptat să asculte jazz, în sensul clasic al stilului, au avut parte de o surpriză, dar cu siguranţă a fost una plăcută. Lipsiţi de rigiditatea titlurilor şi renumelor, cei patru parteneri, Poogie Bell (tobe), Michael Stewart (trompetă), Peter Horvath (clape), în frunte cu Victor Bailey (bas) au mânuit instrumentele cu naturaleţe şi spirit, lejeritate şi virtuozitate.

Really, really bad

Concertul a început cu o mică întârziere, atât cât a fost nevoie pentru a stimula publicul. Trupa a lăsat muzica să facă introducerile şi acomodarea, în aplauzele spectatorilor. Sunetele puternice ale fiecărui instrument s-au auzit curat, distins, fuzionând armonic în ceea ce părea o naturală improvizaţie, dar în spatele căreia au stat, desigur, multe ore de muncă în studio.

De la primele acorduri publicul s-a îndreptat către scenă ca un magnet, lăsând mesele din spate goale. Acustica bună a sălii, ecranele multiple din centrul ei şi amplasarea scenei într-un loc potrivit au oferit condiţiile unei bune desfăşurări a concertului, dar cu toate acestea lumea a dorit să fie cât mai aproape de sursa acelor acorduri teribile. La fel cum Bailey l-a descris pe partenerul său, trompetistul Stewart, ca fiind unul „really, really bad”, explicând apoi că la ei, asta înseamnă un lucru bun, tot în aceast registru trebuie înţelese şi acordurile teribile.

Un mix de stiluri şi instrumente

Deşi au sosit în Bucureşti după un zbor din Amsterdam, recunoscând că sunt treji de la ora 5:00, muzicienii au reuşit să îşi menţină buna dispoziţie şi energia prin aplauzele constante ale publicului. Una dintre melodiile care a strâns cele mai multe aplauze a fost „Kid Logic”, cu un sound jucăuş, în care notele păreau că ţopăie pe coardele basului. Piesa face parte din primul album al artistului, care datează din 1989 şi este o reinterpretare a unei compoziţii ce aparţine lui George Clinon, veteranul P-funkului, pe care Bailey îl admiră din tinereţe.

Desigur, artistul a cântat şi melodii din repertoriul Wheather Report, formaţie în cadrul căreia s-a afirmat. Maestrul basului a uimit publicul atunci când şi-a arătat dexteritatea în stilul propriu, ciupind coardele cu ambele mâini în ceea ce numeşte „piano style tapping”. Nu s-au lăsat mai prejos nici ceilalţi membri: Horvath a încântat prin simţire şi groove, Michael Stewart a oferit o bucată solo de jazz rupt din New Orleans, coborând printre mesele din faţa scenei, plimbându-se printr-un public aprins.

În aplauzele spectatorilor, Poogie Bell, bossul toboşar, s-a jucat un pic şi la clape, probabil oferind un timp de repaos tobelor, să se răcească. Bailey a ţinut să sublinieze, într-o notă amuzantă, pronunţia numelui Poogie, care nu se vrea deloc drăgălaşă, ci, din contră, una foarte senzuală: Poooghie.

Duelul intrumentelor

Au urmat piese ca „Low blow” (1999) sau „How deep is your love„, o reinterpretare în note lente, de blues şi funk, a faimosului hit Bee Gees. Sunetele de trompetă le-au primit duios pe cele de bas, iar impactul lor a tradus perfect esenţa cântecului de dragoste. Apoi, registrul s-a schimbat în momente mai vioaie. Sala s-a aprins la aşa zisele duele ale instrumentelor, între tobe (Poogie) şi bas (Bailey) sau între trompetă (Stewart) şi bas, un dialog cu propunere şi răspuns, mai serios sau mai ludic.

La final, deşi obosiţi, membrii trupei au mai venit încă o dată pe scenă, în aplauzele publicului. Bailey le-a spus celor prezenţi că, deşi nu este pentru prima dată în Bucureşti, ţine să îşi afirme respectul pentru Nadia, pe care o ţine minte fiindcă i-a bătut măr pe americani la olimpiadă. Ultima melodie a fost „Ape School„, o compoziţie de pe ultimul album semnat Victor Bailey, „Slippin’ ‘n’ Trippin’” din 2009.

După cum a menţionat şi basistul în timpul concertului, stilul său muzical nu se rezumă la jazz iar varietatea pieselor şi particularităţile instrumentiştilor au demonstrat că, într-adevăr, muzica lor nu poate fi uşor încadrată într-o paradigmă sau rezumată la o tehnică. Dar, cu siguranţă, sună bine.

Galerie foto Victor Bailey Group

Vezi galeria foto a concertului!

Foto: Manuela Cepoi

Citeşte despre: , ,