RECENZIE: A doua zi de Summer Well Festival 2017 – O nebunie frumoasă (FOTO)

Dacă în prima zi de festival am avut muzică bună şi satisfacţia familiarităţii, în a doua zi de Summer Well am primit un mix nebunesc şi copleşitor de adrenalină, sensibilitate, stări psihedelice, entuziasm adolescentin şi cel puţin un show live impecabil. Indiferent pentru ce ai fi venit acolo, a fost aproape imposibil să pleci cu senzaţia că a lipsit ceva.

Pentru că a doua zi este şi ultima, starea generala a fost una de „să stoarcem distracţia din fiecare secundă”, aşa că „poveştile” au continuat, cu o intensitate care a crescut exponenţial până la ultimul sunet produs pe scenă de Editors.

Roosevelt: Discotecă cu lumina aprinsă

Roosevelt a fost exact ce aveam nevoie ca să ne setăm mood-ul „corect” de la început. Ne-a oferit cantitatea optimă de chill şi genul de ritm pe care îţi este fizic imposibil să nu dansezi. Artistul din Köln este apreciat la nivel internaţional pentru felul în care abordează genurile synthpop şi electronic; printr-o voce caldă şi o preocupare latentă pentru dans, îţi induce inexplicabil nevoia de mişcare.

Vezi mai multe poze din prima şi a doua zi de festival!

Astfel, zona din faţa scenei a devenit o mare discotecă, unde melodii ca „Wait up”, „Moving on” şi „Fever” au făcut să nu mai conteze faptul că lumina era încă… aprinsă. Ne-a plăcut că deşi imaginea de artist boem şi uşor timid te face să-l simpatizezi din prima clipă, însă Marius Lauber (Roosevelt) nu s-a bazat doar pe asta şi a fost generos în interacţiunea cu publicul. Ştim sigur că şi noi i-am părut „amazing”, ne-a spus-o de două ori.

Nothing but Thieves: Gălăgie în sensul bun

Dacă la Roosevelt încă îţi permiteai să aştepţi la vreo coadă pentru burgeri sau pizza, Nothing but Thieves au sunat ca o chemare urgentă la scenă. Trupa britanică a început cu un „Salut” şi nişte acorduri supărate de chitară care pentru o secundă ne-au făcut să ne întrebăm dacă într-adevăr suntem la un festival indie.

Vezi mai multe poze din prima şi a doua zi de festival!

Doar prin energia muzicii lor poţi să îţi dai seama de multe lucruri: că sunt o trupă fresh care vrea să se afirme printr-un nonconformism asumat, ca în spatele atitudinii cool există o disciplină muzicală şi mai ales că savurează fiecare secundă pe scenă. În timp ce melodiile de pe primul album ca „Ban All the Music”, „Painkiller” şi „Itch” ne-au adus un sunet vag şlefuit de schoolboys din Essex, piesele de pe noul album – „Broken Machine” au dezvăluit o emancipare uşor comercială, de altfel foarte placută pentru ureche. Excesul de „fuckin’” în dialogul cu publicul şi declaraţia „We love you” au confirmat nivelul de entuziasm al trupei care la plecare a lăsat o tensiune plăcuta în aer.

Birdy: Cât de dulce este prea dulce

Birdy este exact genul de artist pe care nu ar trebui să îl asculţi live dacă te afli într-o stare emoţională dificilă pentru că sunt suficiente câteva cântece ca să amplifice şi să răscolească tot ce simţi. O prezenţă angelică, Birdy şi-a ocupat graţios locul la pian de unde ne-a arătat toate nuanţele melancoliei: de la cea mai tristă iubire de liceu la dezamăgirea unei petreceri care s-a terminat prea repede.

Vezi mai multe poze din prima şi a doua zi de festival!

Părul, rochia, accesoriile, proiecţiile şi chiar expresiile faciale surprinse la publicul din primele rânduri au fost în acord perfect cu melodiile vibrante şi uşoare ce au avut impact mai ales asupra publicului tânăr.

„Wings”, „Skinny Love”, „Keeping Your Head Up” ne-au reamintit că Birdy nu a scos 3 albume de studio până la 21 de ani întamplător, dar ne-au şi potolit nevoia de dulce pentru următoarele săptămâni.

Glass Animals: Sunt prea cool, cineva să-i oprească

Când Glass Animals apar, totul este despre spontaneitate, culoare, experimente şi un simţ al umorului foarte personal. Melodiile lor sună ca un colaj pe care îl înţelegi cu stângăcie pe bucăţi, dar care închegat are tot sensul din lume.

Concertul a început cu „Life Itself”, o piesă amuzant-ironică ce sintetizează perfect conceptul celui mai nou album, „How to be a human being” (o colecţie de anecdote ale unor străini culese de David Bayley, liderul trupei şi spuse mai departe în stilul lor eclectic). Universul Glass Animals este un amestec excentric şi aproape neverosimil de ritmuri şi sunete: trip-hop, tamburină, rap a capella, electronic şi frânturi de conversaţii bizare.

Vezi mai multe poze din prima şi a doua zi de festival!

Scena, o extensie evidentă a imaginaţiei lor, a avut cactuşi, un ananas auriu supradimensionat şi lumini roz care au aprins la rândul lor beculeţe în capetele fanelor extaziate. Solistul s-a lăsat purtat de val şi a cântat cel mai bine urcat pe boxe, tobă şi gardurile din faţa scenei. Cu ocazia asta am aflat şi că piesa lui preferată este „Agnes”. Concertul Glass Animals a fost un moment condimentat şi autentic şi dacă l-aţi ratat trebuie neapărat să ascultaţi piesele „Pork Soda”, „Youth” şi „Pools”.

Editors: un live de pus pe repeat

Văzut din toboganul aflat în partea opusă scenei, concertul Editors a început ca o bătaie de inimă în întuneric, ca o geneză muzicală formată în tăcerea absolută. Lumina albastră şi vocea clară, inconfundabilă, a lui Tom Smith au fost pentru câteva momente singurul lucru care ne-a ajutat să ne îndreptăm atenţia către locul în care urma să aibă loc apogeul serii. Melodia „Cold” ne-a dat primele furnicături senzoriale şi o explozie de confetti care s-au dovedit a fi un intro timid în comparaţie cu ce a urmat.

Vezi mai multe poze din prima şi a doua zi de festival!

Pe „Sugar”, isteria generală a prins formă, iar trupa a început o simbioză frumoasă cu publicul. Am simţit un crescendo la toate nivelurile: voce, instrumente, show de lumini, flăcări, voci nerăbdătoare să amplifice melodia.

A durat extrem de puţin ca Editors să obţină ce alte trupe realizează de abia cu single-urile celebre păstrate pentru la final: o conexiune aproape tangibilă cu spectatorii, o forţă reală care îţi alimentează infinit energia. Elementele logistice impresionante ca artificiile, luminile orbitoare şi flăcările au avut un rol semnificativ, însă sursa „nebuniei” au fost artiştii care au trăit fiecare vers şi fiecare notă muzicală din fiecare piesă.

Deşi miza comercială a unei prestaţii excelente a lipsit (nu au mai scos un album nou din 2015), Editors au dat ce au avut mai bun pe piese ca „Blood”, „Ocean of Night” şi „A Ton of Love”. Tom Smith a dominat scena cu vocea, chitara şi pianul şi ne-a ţinut în echilibrul fin dintre sublim şi dezlănţuit. La „Papillon”, a patra melodie din bis, toţi căutam un buton imaginar de repeat care să ne readucă la prima secvenţă.

Vezi mai multe poze din prima şi a doua zi de festival!

Seara s-a terminat cu show-ul special The Bloody Beetroots, o combinaţie agitată de electro, indie şi house de care cu greu ţi-ai fi dat seama că îşi are originile în Italia.

Pe drumul către porţile Summer Well, mulţimea pe jumătate euforică şi pe jumătate extenuată împărtăşea o complicitate plăcută: că a asistat la o nebunie frumoasă.