RECENZIE: Clopotele şi dorul, Mariza la Sala Palatului din Bucureşti (FOTO)

După mai puţin de un an de la ultimul concert susţinut în România, Mariza s-a întors la Bucureşti, pe 24 martie 2015, pentru a readuce pe scena Sălii Palatului susurul melancolic al intraductibilului saudade portughez. Presărată cu umorul şi pofta de viaţă molipsitoare ale fadistei, tânjirea cântecului s-a împletit cu bucuria serii la fel cum dulcele şi iutele nu se resping, ci îşi dau mâna întru răsfăţul papilelor.

Într-un interviu acordat chiar înainte de concert unui cotidian naţional de referinţă, Mariza a spus că fado este o muzică tradiţională, care se cântă în locuri mici, intime, întunecate, cu o chitară portugheză şi cu un pahar de vin roşu. Ce se dobândeşte și ce se pierde atunci când tainica alchimie lusitană este convertită la scara mare a unei săli de spectacole cu 4000 de locuri?

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Cam cu fiecare prilej al venirii în ţara noastră a unei fadiste, afişele răspândite pretutindeni pe zidurile bucureştene anunţă superlativ că „regina muzicii fado” soseşte în România. S-a întâmplat cu Dulce Pontes, s-a întâmplat cu Ana Moura, s-a întâmplat, nu o dată, şi cu Mariza. Piaţa cere laudă, desigur, însă privind tam-tamul de pe marginea acestor vizite, mă întrebam mereu cu uimire şi nu fără un zâmbet câte regine va fi dobândit fado-ul după plecarea dintre cei vii a Amaliei Rodrigues, cum şi-or fi disputând reginele titlul între ele şi, mai ales, de ce ai nevoie ca să fii regină cu adevărat?

De o apariţie rubinie într-un con luminos din colţul scenei, pe primele acorduri şoptite de o chitară portugheză cu delicată alcătuire ovală şi grif lung, subţire. De o siluetă languroasă, mlădie, ghicită prin falduri mătăsoase şi cu umbră profilată săltăreţ pe peretele stâng al sălii, care alăturată unei tunsori de o versatilitate androgină, aproape rece, nu deranjează, ci modelează unicitatea care făcea pe cineva să scrie, anul trecut, că Mariza este parte Greta Garbo, parte Mick Jagger. Mai ai nevoie, ca să fii regină, de căldură cât să dezmorţeşti vreo 4000 de suflete dornice, dar prinse în corpuri timide. Şi, peste toate, de o voce gravă, cu vâscozitate şi rezonanţă, care să cuprindă şoaptă şi dangăt deopotrivă. Poate că de contrast ai nevoie ca să fii regină.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Tânăra născută în fosta colonie portugheză Mozambic din mamă africană şi tată portughez a emigrat în Lisabona pe vremea când era copil. A crescut în Mouraria, cartier popular din capitala lusitană, prin mici taverne unde avea parte din plin de sfârşituri de săptămână scăldate în fado, lor adăugându-li-se şi dorinţa puternică a tatălui de a-i cultiva fiicei rădăcinile culturii muzicale lusitane. De partea cealaltă, mama o trăgea înspre conştiinţa pământurilor africane, amintindu-i, prin cărţi, poveşti şi gusturi, unde s-a născut.

La Sala Palatului, Mariza ne-a spus că „morna” este o muzică foarte asemănătoare fado-ului, dar cu influenţe africane. Pe fiinţa ei, ca şi pe personalitatea artistică, par să se fi altoit, îmbinându-se armonios, două culturi, astfel încât glasul Marizei topeşte în acelaşi şopot misterioase cadenţe ritualice şi clipociri melancolice. O altoire din care Mariza a crescut, în doisprezece ani, de la o tânără talentată care îşi încânta cercurile de apropiaţi din Mouraria la o artistă pe deplin matură, cu mai multe materiale discografice, un Grammy şi turnee în întreaga lume, în stare să se înalţe şi să se deschidă fără a-şi desprinde rădăcinile lusitane din solul african, care o face să fie atât de ea.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

„Pot să vă dăruiesc numai ceea ce sunteţi pregătiţi să primiţi”, a spus Mariza la început, când publicul român nu se molipsise încă. „Dacă mă primiţi într-o manieră timidă, nu o să vă pot dărui decât un concert timid. Dar dacă mă primiţi cu multă căldură…” Şi a urmat un concert cu foarte multă căldură, în care dialogul neîntrerupt între scenă şi sală – prin cântec, prin poveste, prin confesiuni, prin umor – a fost ingredientul de căpătâi şi cheagul unei seri dintre cele care se uită cu greu. „E întuneric, nimeni nu vă vede…”, ne-a îmboldit fadista la bucurie dezlănţuită.

Înlănţuirea de fado-uri a cuprins şi „verigi tari” ale repertoriului clasic, precum „Primavera”, „Barco Negro” sau „O Tempo Nao Para”. Cu prilejul timpului, Mariza ne-a vorbit despre bucuria necuprinsă a maternităţii pe care o împărtăşeşte de trei ani şi jumătate, arătându-ne că versatilitatea unei dive internaţionale strălucitoare poate să tăinuiască şi nuanţele calde ale mamei.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

Eşuând la început în a ne convinge să cântăm alături de ea „Rosa Branca”, Mariza ne-a spus povestea unui concert avut în China, când se temea că enormele diferenţe lingvistice şi culturale vor pune o barieră între ea şi sală. Dar – surpriză! – publicul mandarin a cântat la unison alături de ea, aşa că ce motiv ne-ar rămâne nouă, o cultură latină atât de apropiată, să nu o facem? Cu un ajutor însemnat din partea prietenilor portughezi ai Marizei, dispuşi chibzuit în sală, publicul a cedat, în fine, cântând „Rosa Branca”. Şi, până la urmă, chiar părea să-i fi plăcut. Pentru că, în fond, fado nu este atât în portugheză, cât într-o limbă a simţămintelor, sau, aşa cum tot Mariza spunea, într-o limbă a plânsului, a râsului şi a iubirii. Limbă universală pe care nici UNESCO nu a scăpat-o din vedere, incluzând fado-ul pe lista patrimoniului mondial intangibil – lucru pentru care artista şi-a arătat mulţumirea.

Concertul de la Bucureşti a cuprins şi un moment în care Mariza s-a retras discret de pe scenă, lăsându-ne în clocotul unei guitarrade întărâtate – o muzică gâlgâitoare, ardentă, avântată căreia la început, câteva apaluze ritmice au încercat, fără reuşită, să-i ţină hangul. Dar convenţionalismul a rămas în urma fierberii corzilor. Mariza nu s-a întors pe scenă într-o altă rochie decât cea rubinie în care a apărut la început, pentru că o regină nu are nevoie de truc şi fard pentru a fi regină. Totuşi, spre finalul concertului, prezentându-i pe artiştii care o acompaniaseră, nu a uitat să mulţumească părţii nevăzute a echipei, care au grijă de trucul luminilor, al coafurii şi al fardului.

Vezi mai multe poze în galeria foto de la concert!

O regină e iubită, ca Mariza când s-a lăsat aproape dărâmată de buchetele de flori din sală care nu se mai sfârşeau. O regină e mărinimoasă, aşa încât seara s-a încheiat cu Mariza coborând în sală, cântând printre rânduri „O Gente da minha Terra”, dând mâna cu zeci de admiratori şi admiratoare, chiar lăsându-şi degetele sărutate de un domn galant din dreapta scenei. În fine, o regină e regină oricum, chiar şi fără microfon: ultima piesă dinainte de bis a fost cântată cu totul şi cu totul unplugged, iar vocea fadistei nu numai că a făcut faţă, dar a şi învăluit uriaşa sală, preschimbând-o într-o micuţă şi tainică tavernă lusitană.